Himera mea

Intotdeauna, dragostea dintre noi s-a tesut bland. Niciodata nu am putut sa ne privim in ochi si sa nu stim ce simte unul si ce crede celalalt. Erau vremuri tulburi in care ne imaginam ca nu o sa putem trai niciodata unul fara celalalt. Erau vremuri in care ne ascundeam si ne regaseam pentru ca tot timpul stiam unde am fi putut fi. Intr-o zi toate jocurile noastre stupide s-au naruit, iar dragostea noastra era doar un castel de nisip. Era ziua in care aveam sa ne dam seama ca suntem mult prea asemanatori incat sa alcatuim un intreg, era ziua in care aveam sa ne dam seama ca suntem doua jumatati, dar ocupam exact aceeasi parte a cercului. A trecut mult de atunci si drumurile noastre s-au mai incrucisat de cateva ori. Stim foarte bine unde stam unul fata de celalalt, toate armele sunt la vedere, nicio garda nu este jos. Suntem precauti si precautia noastra are un cost, costul ei. Ne rarim intalnirile si ne prelungim cararile doar ca sa nu ne mai intalnim. E foarte greu. Tu si eu suntem de fapt o unica jumatate si e un fapt pe care nu il putem nega, oricat de puternice sunt in noi toate sentimentele negative. Oh, cat de puternice sunt! Uneori, atunci cand ne intalnim si sufletele o iau la goana unul in intampinarea celuilalt, ne prefacem ca tot ce se intampla, de fapt nu se intampla si sunt ore intregi in care stam in acelasi loc si nu vorbim nimic si ne comportam ca si cum ne-am cunoaste. De fapt, nici nu ne cunoastem. Inimile noastre se stiu de mici si se iubesc in acelasi ritm, un ritm caruia noi i-am uitat tonul.