Opreste timpul

Intr-o zi, un fluture s-a asezat pe umarul meu. L-am privit, m-a privit. Ne-am inteles din prima clipa. Am stiut atunci ca zborul acela lung, pe care il facuse pana la mine, nu a fost pura intamplare. Ma mai vizitase demult, in copilarie, cand abia incepusem sa descifrez lumea, cand nu intelegeam nimic din rotirea pamantului. Aripile cenusii ii ascundeau si acum forma firava de insecta. Asteptam parca sa spuna ceva.

Imi imaginam ca il ascult cum leaga cuvintele, cum se face inteles. Aproape ca am purtat un dialog cu el, ascuns bine.. undeva, nici eu nu stiu unde. Imi tot soptea: ”Tu stii ca poti opri timpul?”. Si ii tot raspundeam: ”Sa traiesc la infinit? Si atunci, de unde mai vin bucuriile, intensitatea lor?”. ”Iti spun ca il poti opri, nu inseamna ca si trebuie sa o faci”, imi replica el. ”Nu inseamna ca si trebuie sa o fac”, repetam eu. Si a zburat. Inca o secunda si aripile cenusii au disparut in lumina. Am ramas eu.. cu timpul, pe care imi doresc sa-l opresc in fiecare zi.